Deși originea sa nu este mai puțin nobilă decât a glicemiei sau a colesterolului, acidul uric trăiește, încă, în umbra celor doua analize-vedetă. În pofida notorietății modeste, acidul uric s-ar putea lăuda (dar, fiind modest, n-o face) cu un arbore genealogic impresionant. Strămoșii săi în linie directă sunt purinele, ingrediente esențiale din structura acizilor nucleici (ADN și ARN). Sursa alimentară cea mai importantă de purine este carnea (în mod deosebit carnea de animal tânăr și organele interne – ficat, rinichi etc). Este, însă, bine de știut că alimentația nu furnizează decât o treime din acidul uric; celelalte două treimi sunt produse de către organism, prin degradarea purinelor proprii.
Pornind de la purine, printr-un șir de transformări succesive, supravegheate de tot soiul de enzime, apare într-un final pe lume (de fapt, în sânge) acidul uric care, ulterior, este eliminat în urină. Întrucât nu e sănătos să trăim doar în umbra strămoșilor, iar biochimic ar fi plictisitor să descurcăm toate ițele genezei sale, vă propun să lăsăm, deocamdată, la o parte trecutul și să ne concentram pe destinul biologic al acidului uric odată apărut în sânge.
La o primă vedere, am fi tentați să-i lipim pe frunte (sau, ca unui nou-născut, pe brățara de la mână), eticheta de „deșeu”. N-ar fi frumos. În primul rând, orice nou-născut, substanță sau organism, ar trebui să fie un motiv de bucurie. În al doilea rând, noțiunea de deșeu în medicină este destul de relativă. Dacă asociem deșeul cu orice produs de degradare a unei substanțe, atunci, tehnic, da, acidul uric este un deșeu al degradării purinelor. Doar că noțiunile tehnice nu prea au ce căuta în medicină. Prototipul absolut al deșeului biologic, materiile fecale, se dovedesc, în ultimii ani, a fi sursa, nebănuită, a unor procese biologice esențiale. Tratamentul multor boli ar putea fi legat, în viitor, de ceea ce se numește microbiomul fecal (totalitatea florei microbiene care trăiește în intestinele noastre).
Așadar, ar trebui sa fim mai precauți atunci când vorbim de deșeuri biologice. Cu riscul de a-i supăra pe unii semeni de-ai noștri al căror scop în viață e să ne scape de deșeuri și toxine (o întreprindere, ce-i drept, destul de lucrativă), trebuie spus că imaginea organismului viu ca mașină de produs toxine este falsă.
Acidul uric nu face excepție. În concentrații normale (adică până la 7 mg pe decilitru de sânge la bărbați, 6 mg/dL la femei și 5 mg/dL la copii), el exercită peste jumătate din potențialul antioxidant al sângelui. Destinul acidului uric în sânge este, însă, destul de scurt. Asemenea altor substanțe, el ia curând calea rinichilor și este eliminat, în cea mai mare parte, prin urină (o proporție mică este eliminată prin fecale).
Cu alte cuvinte, dacă nu intervine nimic în destinul biologic al acidului uric, trecerea lui prin organism este destul de banală, asemănătoare multor alte substanțe. Din păcate, nu întotdeauna lucrurile decurg așa cum ne dorim. Și acidul uric este supus, uneori, vitregiilor sorții. E vorba de boli care fie cresc ritmul de distrugere a purinelor, fie încetinesc eliminarea acidului uric prin rinichi. În ambele situații, consecința este creșterea concentrației lui în sânge (hiperuricemie). În sine, asta n-ar fi o problemă; acidul uric nu este toxic. Neajunsul constă în solubilitatea lui mică în sânge. E suficientă o creștere de câteva miligrame la decilitru pentru ca sângele să devină saturat în acid uric. În aceste condiții, acidul uric precipită (la fel cum „se prinde” laptele); apar mici „bucăți” de acid uric (numite cristale), care se depun fie în articulații, fie în rinichi, fie în ambele.
Depunerea în articulații provoacă boala numită gută, iar articulația cel mai frecvent afectată este cea a degetului mare de la picior (podagra). Cei care au trecut prin așa ceva știu cât de dureroasă este, așa încât n-am să le mai aduc aminte; ceilalți își pot face o părere imaginându-și cea mai cumplită durere din viață lor și înmulțind-o cu trei. Nu mai puțin dureroasă este depunerea cristalelor de acid uric în rinichi. Aici ele formează pietre a căror eliminare poate, uneori, concura cu durerile facerii.
Există, însă, și cazuri în care creșterea acidului uric în sânge nu provoacă nici gută, nici pietre la rinichi. Oameni norocoși, am zice. Nu neapărat. Hiperuricemia asimptomatică, așa cum se numește ea, poate fi un semn de alarmă că metabolismul a luat-o pe o cale greșită; nu de puține ori, la capătul acestei căi se află diabetul zaharat și complicațiile lui cardio-vasculare.
Vestea bună este ca avem ac pentru cojocul acidului uric crescut. Acest ac constă, în primul rând în dietă; toate sursele de purine ar trebui reduse la minimum: carnea de animal tânăr, carnea de pui, peștele, organele interne, dar și alcoolul. Urmează artileria grea, respectiv medicamentele care scad concentrația acidului uric în sange. Ele sunt indicate doar celor cu gută sau pietre la rinichi. Ceilalți, care nu au decât un buletin de analize în care acidul uric e marcat ca fiind crescut (de obicei peste 7 mg/dL), nu prea au motive să-l scadă cu medicamente. Aceștia ar face mult mai bine să se gândească de două ori înainte de a ucide mesagerul. În definitiv, în acest din urmă caz, acidul uric nu-i decât un mesager cum că vin vremuri grele: diabet, infarct, accident vascular cerebral. Mult mai utilă decât pastilele e schimbarea radicală a stilului de viață: fără tutun, porții mai mici, dulciuri mai deloc și mișcare cât încape.
Să fiți sănătoși!
