Trăim, astăzi, într-o inflație a adrenalinei. Fideli devizei „living on the edge”, căutăm experiențe cu un coeficient de adrenalină cât mai ridicat. A devenit desuet să te lauzi cu o vacanță în care nu ai experimentat „deliciile” unui bungee jumping sau măcar ale unui roller coaster. A te plimba liniștit printr-un parc, după ploaie, sau a lenevi, pur și simplu, pe canapea câteva zile pe an sunt lucruri incompatibile cu ideea modernă de vacanță. Din concediu, vorba lui Andrei Pleșu, trebuie să te întorci „lat”. Și, eventual, să intri într-o mică post-vacanță de recuperare.
Am devenit atât de dependenți de adrenalină, încât vacanțele noastre nu sunt altceva decât perioade în care alternăm „adrenalina” corvoadei zilnice de la birou cu adrenalina experiențelor limită.
Cei în căutare veșnică de senzații tari ar trebui totuși să știe că, din perspectivă strict medicală, adrenalina nu este deloc ce pare a fi. O scurtă introducere în semnificațiile medicale ale adrenalinei ma gândesc c-ar fi instructivă.
Adrenalina este un hormon secretat de glandele suprarenale ca răspuns la ceea ce organismul percepe drept pericol. Sub acțiunea adrenalinei, inima bate mai tare, tensiunea crește, iar mușchii se contractă mai viguros. Organismul intră, cu alte cuvinte, într-o stare de tensiune care îl ajută fie să înfrunte pericolul, fie să-l evite prin fugă.
Adevărul este că starea indusă de adrenalină nu este una de invidiat; psihic, ea se situează undeva între furie și panică. Din fericire, în mod obișnuit, această deversare paroxistică de adrenalină încetează odată cu dispariția pericolului. Există, din păcate, stări patologice de tipul tulburărilor de anxietate, de pildă, în care secreția de adrenalină este disproporționată față de amploarea pericolului (uneori, chiar în absența lui).
O altă situație patologică în care excesul de adrenalină se dovedește nociv este insuficiența cardiacă cronică. Aici, mușchiul cardiac nu mai reușește să facă față sarcinilor zilnice, iar organismul încearcă să „remedieze” problema cam în felul în care un călăreț nervos și-ar „ajuta” calul istovit: biciuindu-l până la epuizare. În cazul de față, „biciul” este adrenalina în exces, care încearcă să mențină inima pe linia de plutire. Chiar dacă, inițial, efectul pare a fi cel scontat, pe termen lung mușchiul cardiac cedează, iar boala intră în faza ei terminală.
Cei care își imaginează că idealul de fericire constă în a fi branșat în permanență la o sursă inepuizabilă de adrenalină trebuie să știe că o astfel de stare există, se numeste feocromocitom și nu este nici pe departe o sursă de fericire pentru posesorul ei. Este vorba de o tumoră (uneori malignă) a glandei suprarenale care produce adrenalină în neștire. Efectul, pentru organism, este devastator: începând de la starea de agitație psiho-motorie, durerile de cap cumplite, transpirațiile în valuri până la creșterile severe ale tensiunii arteriale, cu consecințe dramatice asupra inimii și creierului. Singurul lucru palpitant în această boală este satisfacția medicală a diagnosticului, fiind vorba de o boală reputată ca dificil de diagnosticat.
Sigurele situații în care adrenalina salvează vieți sunt stopul cardio-respirator și diversele forme de șoc.
Tragând linie, vom observa că, din punct de vedere medical, e mai prudent să nu avem de-a face prea frecvent cu adrenalina. Ea este un bodyguard de încredere care, la o adică, te poate salva din situații critice, dar pe care eu, unul, nu l-aș lua în vacanță.
