Cu ceva vreme în urmă, într-un articol despre ASLO, sugeram înființarea unei ligi împotriva recomandării nejustificate a acestei analize. Judecând după inflația de ASLO pe care o văd în continuare pe buletinele de analize, e limpede că și acest proiect, ca atâtea altele, va trebui mototolit și aruncat (artistic, cu boltă) la coș. Dar înainte de a mă retrage, definitiv, din orice ligă, o scurtă mărturisire: am făcut parte, până de curând, dintr-o ligă nu tocmai minoritară – liga celor nedumeriți de rostul apendicelui în organism. Și pentru că ceva îmi spune că, fără s-o știm, am fost colegi de ligă, dați-mi voie să vă împărtășesc experiența mea în privința acestui organ misterios.
În copilărie, apendicele avea aerul unui organ mistic, a cărui extirpare mijlocea trecerea spre o altă etapă a vieții. În definitiv, am crescut cu toții (cei din generația mea cu siguranță) sub amenințarea (concretizată sau nu) a operației de apendicită. „Norocoșii” care trecuseră prin așa ceva căpătau, în ochii celorlalți, aura unor mici martiri. Fără nicio exagerare, operația de apendicită era un „rit de trecere”, deși, personal, nu m-am dat niciodată în vânt după astfel de experiențe. Maturizarea, mai mult decât fumatul, mi se părea că dăunează grav sănătății. Dacă ar fi fost după mine, lucrurile ar fi trebuit să se oprească undeva pe la 12-13 ani (ceea ce, în anumite privințe, mi s-a și întâmplat, așa cum au grijă să-mi amintească mereu cei apropiați). Ideea de a sta, chiar și câteva zile, în spital doar pentru a mă lăuda cu o mică cicatrice în dreapta depășea puterile mele de înțelegere. Găseam mult mai palpitant să-mi zdrelesc genunchii cățărându-mă în copaci. Ca sa nu mai spun că cicatricile astfel obținute erau incomparabil mai spectaculoase și, lucru foarte important, la vedere. Așadar, explicația „mistică” a prezenței apendicelui nu prea m-a convins.
Dacă vă închipuiți că lucrurile s-au schimbat după absolvirea facultății de medicină, va trebui să vă dezamăgesc. Din liga de care vă vorbeam au făcut parte inclusiv medicii. Apendicele era cunoscut în lumea medicală mai curând prin contrastul dintre dimensiunile sale mici și amploarea complicațiilor pe care le poate produce (de la o simplă inflamație până la peritonită și, uneori, chiar moarte). În privința funcției sale, singurul lucru cert era statutul său de filială mică și aproape uitată a sistemului imun.
Asta până de curând. Ultimii ani au adus date noi, care au schimbat radical perspectiva asupra apendicelui.
Acest „deget de mănușă” care atârnă de intestinul gros nu este atât de inutil pe cât pare. În primul rând, ca parte a intestinului gros, apendicele se bucură de oferta bogată de bacterii „bune” care trăiesc aici (și despre care am vorbit în articolul anterior). Aceasta populație de microbi din măruntaiele noastre capătă, cu fiecare studiu științific, imaginea tot mai bine conturată a unui organ de sine stătător. De diversitatea și echilibrul între acești microbi pare să țină buna funcționare a unor organe vitale. Iar cel mai mare dușman al lor sunt antibioticele luate după ureche și alimentația nesănătoasă. E curios cum atâția oameni sunt preocupați să-și „protejeze” ficatul dar nu ezită un moment să ia un antibiotic la prima răceală.
Bun, dar daca nu e nicio o diferență între populația microbiană a apendicelui și cea a colonului, în ce constă importanța sa? În fond, nu-i decât o simplă anexă de care ne-am putea dispensa oricând. Ei bine, tocmai această calitate de anexă este punctul lui forte. Gândiți-vă la apendice ca la un buncăr sau la un adăpost atomic. Intestinul nu este întotdeauna un loc liniștit. Din când în când, interiorul său este zguduit de mici războaie atomice sub forma enterocolitelor. Vă este cunoscut, probabil, acel moment (de obicei duminica după-amiază) când ați mânca ceva și nu știți ce. După o scurtă cotrobăire prin frigider descoperiți o conservă pe care nu vă amintiți s-o fi cumpărat în trecutul recent. Data de expirare abia se mai vede dar eticheta e atrăgătoare. Gustul – nu cine știe ce, dar cel puțin v-ați potolit foamea, fără să vă dați seama că tocmai ați declanșat în intestinele dumneavoastră un mic război atomic. Toxinele și microbii din conservă au jupuit pielița care căptușește intestinul și au pârjolit toată populația microbiană locală. Starea generală mizerabilă din cursul unei enterocolite, diareea, vărsăturile și durerile în toți mușchii nu sunt decât o palidă reflexie a adevăratului dezastru din colon. Singurul loc cruțat este – ați ghicit – apendicele. Microbii de aici sunt protejați ca într-un buncăr și, la sfârșitul războiului, vor repopula colonul, redându-i funcționalitatea pierdută.
După cum vedeți, importanța apendicelui nu este deloc neglijabilă. Nu voi merge până acolo încât să-l consider un organ vital. Colegii chirurgi nu mi-ar ierta-o niciodată. Dar nu pot să nu amintesc, în încheiere, concluziile unor studii care au observat o creștere a incidenței bolii coronariene sau a poliartritei reumatoide după apendicectomie (operația de scoatere a apendicelui). Evident, e vorba de o simplă asociere, fără a putea deduce de aici (deocamdată) o relație de cauzalitate. Dar așa cum se conturează lucrurile, n-ar fi de mirare să vorbim, peste vreo câțiva ani, de transplantul de apendice ca soluție terapeutică. De ce nu, câtă vreme transplantul de materii fecale face parte deja din tratamentul unor forme rezistente de colită infecțioasă.
Chiar dacă medicina viitorului va confirma aceste supoziții, ele nu justifică întârzierea unei intervenții chirurgicale de extirpare a apendicelui atunci când acesta este inflamat. Riscurile sunt mult prea mari. E adevărat că în condițiile unei intervenții laparoscopice nu prea o sa vă puteți lăuda cu cicatricile postoperatorii, dar nu disperați: vă aștept la o sesiune de cățărat în copaci!
