Din punct de vedere optic, ochiul uman este o lentilă convergentă care în condiţii normale focalizează pe retină (stratul nervos al globului ocular) toate razele luminoase ce provin de la obiectele privite.
Acest lucru e posibil ca urmare a refracţiei, fenomenul optic de deviere a razelor luminoase la trecerea printr-o suprafaţă ce separă două medii cu indice de refracţie diferit.
Deşi format din mai multe lentile (cornee, umoare apoasă, cristalin, corp vitros), ochiul în ansamblu constituie o astfel de suprafaţă refractivă ce deviază razele de lumină care ajung la ochi pe retină, acolo unde se formează o imagine clară a obiectelor privite. Această stare de refracţie normală se numeşte emetropie şi permite o vedere clară a obiectelor situate la ≥ 6m (infinitul oftalmologic), fără modificarea curburii cristalinului (cea mai importantă lentilă intraoculară).
Când obiectele privite se află la o distanţă mai mică de 6 m, teoretic fenomenul de refracţie ar conduce la formarea imaginii acelor obiecte nu pe retină ci în spatele ei, imagine ce ar fi evident neclară. În realitate acest lucru nu se întâmplă în cazul vederii normale, datorită intervenţiei fenomenului de acomodaţie. Acesta constă în contracţia muşchiului ciliar (muşchi cu dispoziţie circulară în jurul cristalinului) urmată de bombarea curburii cristalinului. Creşterea razei de curbură determină implicit creşterea puterii de refracţie a cristalinului, ceea ce va permite deplasarea focarului imagine din spatele retinei pe retină.
Astfel, acomodaţia ne oferă o imagine clară a obiectelor situate mai aproape de ochi şi este cu atât mai intensă cu cât obiectul se află mai aproape de ochi. La o distanţă de »33cm fenomenul de acomodaţie este maxim pentru ochiul normal, ceea ce înseamnă că bombarea cristalinului este maximă iar imaginea obiectelor aflate mai aproape de ochi va fi înceţoşată indiferent de eforturile ochilor noştri.
Ametropia defineşte viciile de refracţie (erorile de formare a imaginii), situaţii în care razele luminoase ce provin de la obiectele privite nu pot fi focalizate pe retină, astfel încât pacienţii se plâng de vedere înceţoşată, neclară. Aceste erori sunt clasificate în vicii de refracţie sferice (miopia, hipermetropia) şi vicii de refracţie cilindrice (astigmatismul).
Miopia este situaţia în care focarul în care ajung razele de lumină ce pătrund în ochi se află în faţa retinei, deci teoretic undeva în corpul vitros. Acest lucru apare ca urmare fie a corneei sau cristalinului prea bombate (miopia refractivă sau de curbură), fie a unei lungimi exagerate a globului ocular (miopia axială). Ca urmare, pacienţii cu miopie sunt incapabili să vadă clar la distanţă, iar pentru o vedere clară la aproape sunt nevoiţi să apropie - uneori foarte mult - obiectele de ochi.
Prevalenţa miopiei în populaţia generală este estimată la cca 11 - 36%, majoritatea cazurilor având o miopie mică (sub 3 dioptrii) sau medie (între 3 şi 6 dioptrii).
Miopia mică se mai numeşte şi miopie şcolară, deoarece debutează în anii copilăriei şi adolescenţei (între 10 şi 20 de ani) şi ar fi un răspuns fiziologic al ochiului la efortul excesiv al scrisului şi cititului intensiv din perioada şcolară.
În general, miopia simplă se opreşte în evoluţie în jurul vârstei de 20 - 25 de ani, spre deosebire de miopia forte sau miopia patologică, de care suferă 2 - 3% din populaţie (majoritatea femei) şi care avansează mult mai rapid şi progresează o perioadă mai lungă de timp. În această variantă de miopie, ochiul se alungeşte progresiv şi exagerat, ceea ce conduce la modificări specifice ale fundului de ochi şi diverse complicaţii cauzate de subţierea peretelui ocular (în special dezlipire de retină).
Corecţia miopiei se face cu ajutorul lentilelor aeriene (ochelari) sau a lentilelor de contact divergente (notate cu minus), care deplasează focarul imagine din faţa retinei pe retină şi permit astfel pacienţilor o vedere clară şi la distanţă. Pacienţii care doresc să renunţe la ochelari sau lentile de contact pot beneficia - în funcţie de valoarea şi stabilitatea miopiei - de chirurgie refractivă corneană sau cristaliniană.
Hipermetropia descrie situația ochilor cu axul antero-posterior prea scurt (hipermetropia axială) sau având o rază de curbură a corneei sau cristalinului mai aplatizată (hipermetropia de curbură sau refractivă). În aceste situaţii, focarul imaginii se află în spatele retinei, iar imaginea obiectelor este neclară, în special în privirea de aproape. Aproximativ 75% dintre nou-născuţi sunt hipermetropi, dar alungirea normală a globului ocular din primii 3 ani de viaţă conduce la normalizareea (emetropizarea) privirii.
Simptomele hipermetropiei sunt variabile în funcţie de valoarea ei. În general, hipermetropii sub 2 dioptrii reuşesc să-şi clarifice imaginea obiectelor privite folosind compensator mecanismul acomodaţiei şi la distanţă. Această bombare permanentă a cristalinului conduce însă la fenomene de oboseală vizuală (astenopie acomodativă), în special după eforturi prelungite sau intense (texte mici) în vederea de aproape. Evident, hipermetropiile mai mari se vor manifesta printr-o vedere neclară atât la aproape cât şi la distanţă.
Un aspect particular îl reprezintă hipermetropia medie (3 - 6 dioptrii) și mare (peste 6 dioptrii) la copiii mici (1 - 3 ani), la care excesul de acomodaţie antrenat de hipermetropie poate conduce la un exces de convergenţă a celor doi ochi, cu apariţia strabismului convergent al hipermetropului (unul sau ambii ochi sunt deplasaţi spre interior, spre nas). De aceea, în toate situaţiile deviaţiei strabice convergente la această categorie de vârstă, se recomandă verificarea refracţiei totale a ochilor (după relaxarea completă a acomodaţiei cu ajutorul picăturilor specifice) şi prescripţia de ochelari care să corecteze complet hipermetropia. Corecţia optică a acestui viciu de refracţie se realizează cu ajutorul ochelarilor sau lentilelor de contact convergente (notate cu plus), care aduc focarul imagine din spatele retinei pe retină.
Insist asupra faptului că hipermetropia mică este o situaţie relativ frecventă la copii, dar cristalinul elastic le permite o vedere foarte bună. De aceea copiilor hipermetropi nu li se recomandă ochelari decât în prezenţa strabismului sau la valori suficient de mari ale hipermetropiei (peste 3-4 dioptrii).
Astigmatismul reprezintă o eroare cilindrică (astigmică) în formarea imaginii, cauzată în esenţă de forma ovalizată a corneei.
Ca urmare a acestei diferenţe în curbura corneei pe diverse meridiane, razele luminoase incidente nu sunt focalizate într-un focar imagine unic, ci în cel puţin două focare, ambele (astigmatismul compus şi mixt) sau cel puţin unul din ele (astigmatismul simplu) fiind plasate în afara retinei: în faţa ei în astigmatismul miopic, sau în spatele retinei în astigmatismul hipermetropic.
Ca urmare, imaginea unui punct într-un ochi astigmat devine o elipsă şi pacienţii văd nu doar neclar ci şi înclinat. Corecţia acestui viciu de refracţie se face cu ajutorul lentilelor cilindrice (pentru astigmatismul simplu) sau sferocilindrice (pentru astigmatismul compus şi mixt).
Presbiopia este un viciu de refracţie dinamică ce se referă la scăderea capacităţii acomodative a cristalinului în vederea de aproape şi se datorează în principal vârstei. Din acest motiv, persoanele emetrope de peste 40 de ani nu mai reuşesc să vadă clar la distanţa normală de 30 - 33cm şi simt nevoia să îndepărteze textele sau obiectele mici de ochi pentru a vedea clar la aproape.
Din nefericire, la un moment dat această manevră compensatorie devine insuficientă şi pacienţii se adresează oftalmologului pentru remedierea problemei. La hipermetropi, presbiopia debutează mai rapid (înainte de 40 de ani), în timp ce miopii mici pot citi fără ochelari o perioadă mai lungă de timp. Corecţia presbiopiei constă în prescripţia de ochelari sau lentile de contact convergente doar pentru vederea de aproape, valoarea acestor lentile progresând la interval de 4 - 5 ani până în jurul vârstei de 60-65 de ani.
În concluzie, viciile de refracţie sunt situaţii relativ frecvent întâlnite în populaţia generală şi pot explica diverse simptome asociate unei vederi neclare: dureri de cap, disconfortul produs de lumină, vederea dublă, suprapunerea rândurilor la citit etc. Dacă aveți astfel de suferințe, este indicat ca înainte de a apela la neurolog să vă adresaţi cu încredere oftalmologului, fiind posibil ca problemele să se rezolve simplu și eficient prin prescrierea ochelarilor corespunzători.
Un detaliu care trebuie reținut este că nu doar medicul oftalmolog poartă răspunderea pentru o reţetă corectă, ci şi pacientul în egală măsură. Aparatele care măsoară automat refracţia oculară (autorefractometre) oferă o valoare orientativă a dioptriilor, valoare ce trebuie verificată ulterior de către medic cu ajutorul lentilelor din trusa de probă, iar prescripţia reţetei depinde întru totul de răspunsurile dumneavoastră la variantele pe care vi le oferă oftalmologul.
Evident, există astăzi o multitudine de aparate şi o diversitate de cabinete şi de medici oftalmologi, deci vă recomand să rămâneţi fideli doctorului care vă conferă cea mai mare încredere, pentru a evita să investiţi mult şi inutil în nenumărate perechi de ochelari la fel de inutile.
