Într-un top al celor mai populare investigații, ecografia abdominală ar ocupa, probabil, primul loc. Acest statut este perfect justificat de câteva avantaje majore ale acestei metode de diagnostic.
Ecografia este neinvazivă, singurul disconfort probabil fiind senzația de gel rece pe abdomen. Ecografia nu iradiază. Aceasta poate fi repetată de câte ori este nevoie, fără niciun risc pentru sănătatea pacientului.
Ecografia se poate efectua la patul pacientului; acest avantaj devine evident în cazul pacienților în stare critică. Stabilirea unui diagnostic rapid, prin eliminarea timpilor morți legați de transport, face adesea diferența între viață și moarte.
Când o investigație atinge o astfel de cotă de popularitate, există riscul ca în jurul ei să se nască tot soiul de false așteptări.
Cu riscul de a-i dezamăgi pe pacienți, mă simt dator să lămuresc ceea ce poate și ceea ce nu poate face această investigație.
Ecografia abdominală poate „vedea” ficatul, colecistul, rinichii, pancreasul și organele pelvine, însă nu poate „vedea” stomacul și intestinele.
În privința organelor vizibile, ecografia poate furniza informații legate de forma și structura acestora; poate vizualiza pietrele de la fiere sau de la rinichi, tumorile, chisturile, alterările de structură. Totuși, o ecografie nu poate evidenția funcția organelor respective. Un organ poate arată ecografic impecabil, însă funcția sa să fie sever alterată, sau invers.
Din acest motiv, este esențial ca informațiile oferite de ecografie să fie plasate în contextul adecvat. Cu alte cuvinte, ecografia ar trebui să completeze examenul clinic al pacientului și, împreună cu alte analize, să ajute medicul în procesul stabilirii diagnosticului, care nu este nu întotdeauna simplu.
În definitiv, toate investigațiile medicale (iar ecografia nu face excepție) sunt prelungiri ale simțurilor medicului. Așa cum în viața de toate zilele ne descurcăm folosind toate cele cinci simțuri, un diagnostic medical corect presupune folosirea înțeleaptă a tuturor „simțurilor” tehnologice (sub coordonarea suverană a simțului clinic).
Nimic nu e mai înduioșător pentru un medic decât bunicuța cu durere de burtă, dintr-un cătun uitat de lume, al cărei prim gând este să ajungă cât mai repede la un „ecograf”. Ei bine, încercați să vă închipuiți dezamăgirea acestei bunicuțe când află că „ecograful” e normal. Iar acest scenariu nu este atât de rar pe cât credeți.
Dacă lăsăm la o parte diagnosticele discutabile, de tip „fiere leneșă” sau „nisip la rinichi”, cele mai multe ecografii abdominale, chiar în plină durere, sunt normale. Cum e posibil? Foarte simplu. Dacă vă aduceți aminte din articolul despre „durerea de ficat”, cele mai frecvente cauze de durere de burtă sunt stomacul și intestinul - tocmai organele care nu se pot vizualiza ecografic. Cu toate astea, ecografia rămâne prima investigație a abdomenului dureros. Rostul ei nu este atât să ne spună ce doare, cât ceea ce nu doare.
E foarte important să excludem o pancreatită acută, o colecistită sau o colică renală. O ecografie normală într-o criză de durere de burtă e un prim pas spre diagnostic.
Efortul medicului se va concentra asupra cauzelor „neecografice” de durere (gastrite, ulcer, colon iritabil etc.) și, punând cap la cap informațiile obținute prin intermediul examenului clinic și al celorlalte investigații va ajunge, în final, la diagnosticul corect.
Așadar, dacă v-ați recunoscut în postura bunicuței de mai sus, sper ca de azi înainte să fiți ceva mai înțelegători cu limitele ecografiei. De altfel, aceste limite devin din ce în ce mai puțin constrângătoare. Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu câțiva ani, că un organ plin cu aer, cum e plămânul, ar putea fi accesibil ecografiei? Astăzi, ecografia pulmonară este în plină expansiune și concurează, adesea, mijloace de diagnostic mult mai sofisticate.
În acest ritm, e foarte posibil că peste 50 sau 100 de ani să putem pune orice diagnostic în urma unei simple ecografii.
Până atunci însă, simțul clinic al medicului rămâne cea mai „performantă” metodă de diagnostic.
