Hepatita autoimună este o afecțiune hepatică autoimună rară. Este reprezentată de o afectare inflamatorie cronică a ficatului și apare atunci când sistemul imunitar al corpului atacă propriile celule hepatice, provocând leziuni și inflamație.
Hepatita autoimună poate apărea la orice vârstă, afectează mai frecvent femeile decât bărbați și este adesea însoțită de alte tulburări autoimune.
Care sunt cauzele hepatitei autoimune?
În pofida cercetărilor, cauzele hepatitei autoimune rămân încă necunoscute. Se sugerează totuși că unele persoane prezintă o predispoziție genetică pentru această afecțiune și că ar exista factori declanșatori. Probabilitatea de apariție este mai mare la indivizii care prezintă alte afecțiuni autoimune, precum tiroidita autoimună, boala Graves, diabetul zaharat de tip 1, boala celiacă, rectocolita ulcero-hemoragică, trombocitopenia autoimună.
În cazuri rare, anumite medicamente (hidralazina, nitrofurantoina, statinele, fenofibrații, beta-interferonul) pot declanșa hepatită autoimună.
Hepatita autoimună nu este infecțioasă sau contagioasă.
Care sunt simptomele hepatitei autoimune?
Simptomele pot varia de la persoană la persoană. Unele dintre cele mai comune simptome pot include:
- oboseala extremă, pierderea apetitului;
- simptome ușoare asemănătoare gripei;
- dureri sau tumefacții articulare;
- greață, dureri abdominale;
- roșeața palmelor, prurit (mâncărime) tegumentar.
În cazuri mai grave pot apărea:
- icterul (îngălbenirea pielii și a ochilor);
- mărirea de volum a abdomenului prin acumularea de lichid în burtă, mărirea ficatului sau a splinei;
- urine închise la culoare și scaune deschise la culoare;
- vărsături cu sânge sau sângerări rectale.
Cum este diagnosticată hepatita autoimună?
Hepatita autoimună se poate dezvolta lent, fără manifestări clinice sau cu simptome ușoare, nespecifice. În unele situații, evoluția este fulminantă și necesită spitalizarea de urgență.
Diagnosticul este laborios deoarece nu există teste specifice și presupune coroborarea mai multor investigații care includ analize de sânge și biopsie hepatică.
Testele de sânge utilizate pentru a diagnostica hepatita autoimună includ:
- teste ale funcției hepatice (ALAT, ASAT) – pot indica leziuni ale ficatului. Alte teste hepatice sunt efectuate în completare pentru a verifica alte posibile tipuri de afecțiuni hepatice;
- hemoleucograma completă, imunoglobulina G (IgG) – pot sugera inflamația;
- panelul de coagulare – analizează cât de bine funcționează proteinele de coagulare;
- electroliții – depistează dezechilibrele electrolitice;
- autoanticorpii: anticorpi antinucleari (ANA), anticorpi anti-mușchi neted (anti-SMA), anticorpi anti-antigen solubil hepatic/antigen pancreas-ficat (anti-SLA/LP) și/sau anticorpi anti-microzomali ficat-rinichi (anti-LKM) – sunt dozați pentru a diferenția hepatita autoimună de alte afecțiuni hepatice cu manifestări similare.
Investigațiile imagistice cuprind ecografia abdominală, computer tomografia abdominală, IRM abdominal și vin în completarea analizelor de laborator, furnizând informații de structură și vascularizație a organelor intraabdominale.
Elastografia hepatică tranzitorie (de tip FibroScan) poate fi utilizată pentru a evalua rigiditatea ficatului, corelându-se cu severitatea leziunilor hepatice.
Biopsia hepatică reprezintă o procedură standard importantă în susținerea diagnosticului. Este o investigație diagnostică minim invazivă ce presupune prelevarea cu un ac a unor mici mostre de țesut din ficat. Aceste probe sunt analizate la microscop pentru a afla tipul de afecțiune hepatică prezentă.
Cum se tratează hepatita autoimună?
Regimul dietetic trebuie să vizeze o dieta sănătoasă, echilibrată, cu evitarea toxicelor hepatice și a suplimentelor alimentare.
Tratamentul este cel mai eficient în cazurile în care hepatita autoimună este depistată precoce. Scopul tratamentului este de a controla afecțiunea și de a reduce sau elimina simptomele (obținerea remisiei).
În acest sens, medicamentele de tipul corticosteroizilor și imunosupresoarelor sunt utilizate pentru a reduce inflamația și activitatea sistemului imunitar hiperactiv. Medicația se administrează sub supraveghere medicală atentă având în vedere posibilitatea apariției efectelor secundare.
Tratamentul poate dura între șase luni și câțiva ani pentru ca afecțiunea să intre în remisie. Unii pacienți necesită tratament intermitent pentru tot restul vieții, mai ales dacă afecțiunea recidivează sau este severă.
În unele cazuri, hepatita autoimună poate dispărea fără administrarea medicației, dar pentru majoritatea indivizilor, hepatita autoimună este o afecțiune cronică. Într-o proporție scăzută de cazuri, afectarea ficatului se poate agrava, cu evoluție spre ciroză hepatică sau insuficiență hepatică, necesitând efectuarea transplantului de ficat.
Monitorizarea pacienților cu hepatită autoimună se face periodic, la intervale stabilite de medicul specialist, în funcție de fiecare caz în parte, prin evaluare clinică și teste de laborator. Consultații suplimentare (dermatologie, endocrinologie) sunt recomandate pentru evaluarea riscului de leziuni maligne ale pielii sau de afectare a densității osoase secundare tratamentului.
De asemenea, este recomandată vaccinarea împotriva hepatitelor virale A și B, vaccinarea antigripală sezonieră, precum și vaccinarea antipneumococică, cu atenție la pacienții care urmează tratamente imunosupresoare, cărora nu le sunt permise administrarea vaccinurilor vii.
Persoanele afectate de hepatită autoimună beneficiază de expertiza medicilor specialiști în cadrul consultațiilor medicale și sunt instruite în recunoașterea semnelor de agravare a afecțiunii și necesitatea adresării în timp util la medic, de importanța suportului psihologic și a planificării familiale.
Pentru programări, pacienții au la dispoziție numărul de telefon 0232 920, Call Cente
