În sens general, hernia înseamnă ieșirea unui organ sau a unei părți dintr-un organ din cavitatea în care se găsește în mod obișnuit, printr-un punct slab sau un defect parietal din mușchiul care închide acea cavitate.
La nivelul abdomenului există o serie de așa-numite „puncte slabe”: orificiul inghinal, ombilicul, linia albă, etc., unde riscul apariției unei hernii este crescut. Cel mai frecvent, în peste 80% dintre cazurile de hernie, acest lucru se întâmplă la bărbați, la nivelul orificiului inghinal, pe unde este exteriorizat conținutul cavității abdominale. De aceea, când vorbim despre „hernie”, cel mai frecvent ne referim la cea inghinală, existând evident și alte tipuri de hernii (ombilicale, de linie albă, etc).
Cauza determinantă în apariția herniei este creșterea presiunii din cavitatea abdominală, ceea ce duce la o forțare a punctelor slabe mai sus descrise. Astfel, cei care depun efort fizic intens și repetat, pacienții cu constipație cronică, cei cu afecțiuni pulmonare cronice care tușesc, sau cu afecțiuni ale prostatei sunt cei mai expuși la riscul de a dezvolta o hernie.
Este evident că presiunea crescută la nivelul abdomenului nu este singurul factor ce determină apariția herniei (nu toți pacienții descriși mai sus vor avea o hernie), ci există o serie de factori favorizanți: calitatea tesutului conjunctiv, antecedente heredocolaterale (prezența în familie: mama, tata, frați cu hernie, picior plat, varice etc). De asemenea, pot exista și anumite defecte congenitale, cu apariția de hernii congenitale cu manifestare de la naștere sau mai târziu.
Ca simptomatologie, hernia se prezintă ca o tumefacție (umflătură) în zona inghino-scrotală, la nivelul stinghiei și al testiculului, ce se poate retrage spontan în repaus sau poziție culcată. Dacă hernia este mai mare, ea nu se retrage spontan, ci pacientul este cel care o reduce. Există situații când herniile sunt foarte mari și nu se mai pot reduce. Durerea ce însoțește această tumefacție este de intensitate variabilă, de la absența ei până la dureri violente. În general, durerea violentă semnifică și apariția unei complicații, cea mai frecventă complicație fiind ștrangularea herniei cu apariția ocluziei intestinale.
Fiind o afecțiune ce presupune un defect mecanic al peretelui abdominal, șansele de vindecare spontană sau regresie sunt nule. De aceea, odată diagnosticată hernia, singurul tratament este cel chirurgical. Purtarea de materiale ortezice nu este indicată decât la pacienții care nu pot beneficia de intervenție chirurgicală din diverse motive, ortezele neîmpiedicând apariția complicațiilor.
Operația pentru hernia inghinală este încadrată în intervențiile de dificultate medie și este relativ uzuală în practica medicilor de Chirurgie generală. Ideal, intervenția chirurgicală se efectuează cât mai curând după momentul diagnosticului, evitându-se astfel complicațiile intraoperatorii ce pot apărea la herniile vechi și voluminoase. Este evident că în momentul apariției complicațiilor produse de hernie (ireductibilitate, ștrangulare etc.), intervenția se realizează în urgență, este mai laborioasă, iar riscul de complicații este crescut.
În prezent, standardul „de aur” și cel mai frecvent procedeu utilizat pentru închiderea chirurgicală a herniei este cel cu proteze sintetice (plasă), confecționate din materiale perfecționate, practic lipsite de efecte adverse. Procedura se poate realiza fie prin chirurgie clasică, fie prin metoda minim-invazivă a laparoscopiei, decizia privind soluția optimă pentru fiecare pacient aparținând fără îndoială chirurgului.
După intervenția pentru hernia inghinală, spitalizarea este în general de scurtă durată (1-2 zile). Reluarea activităților curente, casnice și a mersului se poate face rapid, în 2 zile, iar efortul fizic moderat poate fi reluat după 2-3 săptămâni de la operație.
