Pentru secolul XX, introducerea microneurochirurgiei a reprezentat piatra de hotar între neurochirurgia clasică şi neurochirurgia modernă. Prof. Dr. Ion Poeată, medic primar Neurochirurgie, este cel care a introdus și dezvoltat la Iași microneurochirurgia, iar în acest episod Arcadia Talks vorbește despre provocările care au însoțit acest proces, despre avantajele pe care le au pacienții și despre neurochirurgia viitorului.
Intervenții complexe pot fi astăzi efectuate prin intervenții chirurgicale microscopice, iar avantajele pentru pacienți sunt numeroase: mai puține pierderi de sânge din operație, risc redus de infecție și durere postoperatorie, recuperare mai rapidă după operație, timp redus pentru reabilitare și altele.
Intervențiile de neurochirurgie se desfășoară în siguranță în Spitalul Arcadia.
Alina Popa: Bun venit la Arcadia Talks, un program de sănătate Arcadia – Spitale și Centre Medicale. Sunt Alina Popa și aflăm de la specialiștii Arcadia totul despre sănătate. Mă bucur și sunt onorată să îl avem astăzi alături de noi pe domnul profesor doctor Ion Poeată, medic primar Neurochirurgie. Tema discuției noastre este „Microneurochirurgia - între neurochirurgia clasică și cea modernă”. Bună ziua, domnule profesor! Bine ați venit!
Prof. Dr. Ion Poeată: Sărut-mâna! Bine v-am găsit. Și mulțumesc pentru invitație.
Alina Popa: Neurochirurgia este o specialitate fascinantă prin dimensiunile ei. Domnule profesor, ați introdus și ați dezvoltat la Iași microneurochirurgia la începutul anilor ’90. Cum a apărut microneurochirurgia și prin ce se caracterizează?
Prof. Dr. Ion Poeată: Da, este o întrebare foarte frumoasă „Cum a apărut pe Pământ microneurochirurgia?”. Trebuie să mergem departe, la Alexis Carrel, la anastomozele vasculare, cât privește conceptul în general al acestei tehnici, iar un pic mai aproape să mergem la Yaşargil, care fiind rezident de neurochirurgie la Zurich, este trimis în America pentru un stagiu. Pe vremea aceea se credea că problema majoră a accidentelor vasculare cerebrale va fi rezolvată ca și în alte părți ale corpului, anastomozând vasele creierului stenozate cu niște vase sănătoase, și că prin această anastomoză se va sări peste zonele unde vasele sunt îngustate și nu mai hrănesc bine creierul, care astfel va fi hrănit din vase sănătoase, eventual din scalp, deci din pielea capului sau folosind grefoane sau numeroase tehnici care s-au dezvoltat. A fost în vogă această tehnică a anastomozelor vasculare. Ca să faci anastomoze vasculare pe vase mari nu-ți trebuie neapărat microscop, dar ca să lucrezi pe vase milimetrice îți trebuie obligatoriu microscop. Această tehnică de anastomoză a vaselor folosită mult de chirurgii plasticieni a trecut atunci în mâinile neurochirurgilor. După acest stagiu de un an, Yaşargil, pe care trebuie să-l onorăm cu ce i se cuvine, indiferent de ce se mai spune despre dânsul, dar în general se spune numai de bine și pe bună dreptate, este cel căruia i-a venit ideea: „Dacă tot am microscop, tot mă uit în creier cu microscopul, de ce să mă uit numai la aceste anastomoze”, de foarte multe ori inutile pentru că a fost o metodă care nu s-a dezvoltat atât de amplu ca plastiile coronariene sau ca implanturile de degete etc. „De ce să nu mă uit mai departe?”. Și a început disecția creierului intrând prin șanțurile care ajung în profunzimea creierului. Creierul, după cum știți, este ca un fel de conopidă, are multe șanțuri - unele ajung foarte profund, până la vasele mari care hrănesc creierul, până la structuri foarte delicate. „De ce să nu folosesc acestă tehnică extraordinară și pentru aceste zone?”. Ce înseamnă această tehnică extraordinară pentru aceste zone? Vedeți, buricul degetului mare este la om cam cât este suprafața poligonului lui Willis. Aceasta este zona de anastomoză vasculară de la baza creierului prin care magistralele arteriale care hrănesc creierul se anastomozează între ele. De pe această structură și vasele învecinate pleacă cel puțin 200 de vase mici care intră în creier și hrănesc partea profundă a creierului. Sunt vase terminale pe care dacă le rupi, dai naștere unei zone de infarct în zona profundă a creierului, zona centro-cerebrală, de foarte multe ori însoțită cu deficite neurologice mari, cu tulburări de conștiență sau chiar cu prețul vieții. Se făceau operații și înainte în această zonă: anevrisme de vârf de bazilară, anevrisme de bifurcație de carotidă, anevrisme de comunicantă posterioară etc., dar rezultatele erau dezastruoase, chiar dacă Cushing a inventat clipul, pe urmă Dandy l-a aplicat, pe urmă au fost Oleg, Vectron. Au fost mai mulți chirurgi, unii foarte talentați, care au reușit să facă aceste operații asupra acestor structuri. Mortalitatea era atât de mare, încât concluzia prin anii ‘50, începutul anilor ‘60 a fost că este o tehnică care are cam aceeași mortalitate cu evoluția naturală a cazului, deci o lovitură față de cei care încercau să vindece aceste leziuni dificile. Yaşargil a folosit microscopul operator ca să intre în aceste structuri. Ce înseamnă microscop operator? Înseamnă că ceea ce vedeți dumneavoastră 1 milimetru, în microscop vedeți 10-20 sau 30 de milimetri. Depinde ce putere de mărire folosești. Deci una este să urmărești detaliul de disecție, acest plan între bine și rău pe care-l urmărim ca să ajungem să scoatem răul și să păstrăm binele, ca să ajungi văzând structura respectivă ca 1 milimetru și alta e văzând-o de 30 de ori mai mare, 3 centimetri. Dintr-o dată și drumul se lungește pentru că mișcarea care este de un milimetru cu ochiul liber, o să o vezi ca fiind aceeași mișcare de 3 centimetri. Asta a născut instrumente foarte fine, instrumente de microchirurgie. Cu acestea se putea pătrunde, se puteau păstra toate aceste mici structuri vasculare, se putea face disecția între peretele anevrismului și țesutul aderențial înconjurător, între orice structură a creierului și, în extenso, în jurul tumorilor, în jurul leziunilor pe care sunt alipite structuri vasculare, structuri nervoase. Când spun structuri vasculare înseamnă și artere și vene. Când spun zone periculoase ale creierului sunt zonele în care sunt arii funcționale, arii elocvente care odată distruse înseamnă un deficit permanent post-operator. Deci înseamnă că ai intrat cu un bolnav oarecum funcțional și rezultatul la trezire, decepția tuturor, este un bolnav hemiplegic sau un bolnav somnolent, în comă, în stare vegetativă, cu șanse mici de recuperare. Acesta a fost marele avantaj al microneurochirurgiei. Ca să ajungi la așa ceva îți trebuia și o hartă. Una este să vezi Iașul pe harta Europei și una este să ai harta Iașului cu fiecare stradă, fiecare casă, să vezi din satelit pe unde să mergi. Și atunci s-a dezvoltat și microanatomia. Microanatomia înseamnă, la fel, să vezi aceeași structură de 20 de ori mai mare, să-i descrii toate detaliile la nivel micro. Nu mă refer aici la nivel foarte, foarte mic. Nu se descrie celulă cu celulă, nu se descrie structura celulară, organitele celulare. Nu se descriu. Nu ne interesează. Suntem la nivel tisular. La nivel tisular, a vedea structurile fine ale creierului mărite de foarte multe ori, a înțelege de ce sunt astfel poziționate aceste structuri, ce importanță are fiecare dintre ele, a înțelege aceste detalii anatomice și ulterior anatomo-chirurgicale a reprezentat practic o cotitură marcată. Dacă vreți, lumea acum e obișnuită cu „Cât e la bursă?”, ori la bursă, să luăm neurinomul de acustic; dacă luăm la bursă operațiile Profesorului Dănăilă, care a făcut un studiu pe neurinoamele de acustic operate până s-a introdus microscopul și după ce s-a introdus microscopul. Ori chiar în vremea respectivă, de când este studiul, anii ’80, mortalitatea pentru operațiile fără microscop depășea 50%. Închipuiți-vă ce înseamnă să pui un bolnav în operație, uitându-te pe statistica ta, unde vezi că omul are șansa 1 din 2 să nu mai iasă din operație. Este ceva groaznic. Rezultatele după aceea, deci chiar cu metodele de anestezie, cu aparatura care era pe Pământ și mai ales în România, care era tot timpul în urmă, să ajungi la o mortalitate sub 3%. Deci văzând ca la bursă între 50% mortalitate și 3% mortalitate, vă dați seama că este cu totul și cu totul altceva. Și probabil cam acestea sunt procentele reale pentru multe dintre leziunile fine, pentru multe anevrisme, pentru multe tumori de regiune pineală, pentru tumorile de trunchi cerebral, cavernoamele de trunchi cerebral, pentru leziunile talamice, pentru leziuni de ventricul III, probabil că aceasta este realitatea.
Alina Popa: Domnule profesor, îi invit pe cei care ne privesc să facem un exercițiu și să ne imaginăm că suntem în sala de intervenție, iar pe dumneavoastră vă invit să ne spuneți cum se desfășoară acest tip de intervenție?
Prof. Dr. Ion Poeată: Ani de zile, seara îmi pregăteam operația de a doua zi mental. Erau multe detalii: cine te ajută, cum te ajută, ce are bolnavul, care sunt investigațiile bolnavului, cum îmi așez în sala de operații, ce îi cer lui cutare, cutare, ce aparatură, ce instrumentar ai, ce particularități are acel bolnav. Treptat, treptat, această muncă s-a ușurat. Inițial găseai cu greu tratate, articole, câteva filme de pe unde mai umblai de prin străinătate, din Franța, Berlin, Londra; după aceea din aproape toate centrele Europei și câteva centre din Statele Unite și Canada. Unde te duceai spuneai: „Dă-mi filmul de la operație”. Te uitai, te uitai de nenumărate ori: uite, aici de ce a făcut așa, cum a evitat, în ce gest a folosit acest instrument, te uitai la ei în sala de operație și în final, urmărind filmul unor maeștri... Sunt și filme proaste operatorii, să știți. Eu mă uit și acum cu multă plăcere la filme operatorii și văd și greșelile celor care fac operația și mișcările de geniu care sunt noi. Și văzând filmul înainte de operație aproape că știi ce vei face. Sigur că nu se potrivește absolut anatomia pe care o vezi pe un caz pe un film operator cu anatomia cazului pe care îl ai tu, dar ai posibilitatea să faci operația virtuală, să pui imagistica și să vezi în ce unghi o să ajungi la leziune. Unghiul acela îți permite să manipulezi instrumentele, îți permite să vezi toate structurile din jur sau e mai bine să schimbi poziția, până unde poți schimba poziția în timpul operației? Sigur că poziția principală este cea pe care o fixezi la începutul operației, iar poziționarea bolnavului este atât de complexă și atât de importantă. Cum să eviți? Nu orice poziție este bună. Trebuie să asiguri o scurgere bună a sângelui venos și a lichidului cefalorahidian, să ajuți anestezia să-ți mențină un creier flasc, deci nu un creier tumefiat, edemațiat cu venele turgescente. Și nu neapărat numai la creier, și la măduva spinării, la coloana vertebrală este același lucru, mai ales sistemul venos extradural la nivel spinal este uneori extrem de agresiv dacă nu știi să-l stăpânești. Din această pregătire mentală preoperatorie trecem la locul faptei. Locul faptei înseamnă: la început să deschizi cutia craniană sau să deschizi coloana vertebrală ca să ajungi până la leziunea respectivă. Nu este nevoie să tai pielea cu microscopul operator, deci nu este nevoie. Gândiți-vă că dacă mișcarea de 3 centimetri este în realitate 1 milimetru, ca să faci o astfel de mișcare pe secțiunea pielii ți-ar lua foarte mult timp, ar prelungi. Obosește și echipa, bolnavul nu mai zic: stă timp îndelungat în anestezie, expus la riscurile mai mari sau mai mici de infecție care există în blocurile operatorii; infecția nosocomială până la urmă. Mie îmi place să le spun rezidenților, colegilor mai tineri care încep să folosească microscopul undeva prea devreme: este ca și cum tu iei o combină complicată, complexă cum sunt aceste microscoape, microscopul Pentero pe care îl avem și cu care operăm aici, ca să te duci și să tunzi iarba de lângă trotuar. Nu merge, nu? Când tunzi iarba de lângă trotuar nu-ți trebuie nici ceva complicat, nici mare, nici dificil. Îți trebuie ceva micuț cu care intri repede, poate să fie automat, poate să fie manual, cum vrei. Așa este și aici. La timpii operatori unde nu ai detalii anatomice de microanatomie... nu toate zonele corpului au detalii de microanatomie. Unde nu ai detalii microanatomice, în mod clar nu trebuie să folosești microchirurgia. Ca orice lucru, microchirurgia are părți bune și undeva părți mai puțin bune: prelungirea timpului operator, munca sub obiectiv și nu direct între ochii pacientului. Sunt multe discuții, nu vreau să insist asupra lor. În sfârșit, ajungi la timpul când trebuie să pui microscopul. A doua greșeală este să-l pui prea târziu. În momentul în care este primul detaliu care necesită microscop, disecția văii silviene, de la prima inspecție ca să știi unde o să intri în valea silviană. Coagularea spațiului epidural periradicular spinal, la fel, de la primul moment în care te-ai dus acolo, este bine să ai microscopul să ai întâi o vedere la altă magnitudine, să vezi unde vin vasele, unde îți vin structurile, iar cel mai important pentru neurochirurg este să știe unde va fi planul de clivaj dificil. În general, o structură poate fi dată deoparte cu un depărtător de finețe foarte puțin, poate fi schimbat unghiul ca să intri sub această structură fără să o atingi deloc. Sunt multe tehnici, dar ai început să ai probleme când această structură este aderentă de structurile din jur. Și atunci trebuie să o diseci. Disecția microchirurgicală practic nu a fost înlocuită. Sunt multe progrese care s-au făcut; noi vorbim despre anii ’70 în Europa, anii ’80 în România, anii ’90 la Iași – introducerea microneurochirurgiei. După această microneurochirurgie, s-au mai perfecționat și o să revin la aceste perfecționări dacă credeți că este de cuviință. Ca să ne întoarcem la o intervenție microchirurgicală, trebuie să ajungi la acest plan de clivaj, care în final te duce în niște zone foarte delicate. Te duce într-un loc unde viteza de execuție trebuie să scadă, concentrarea echipei trebuie să fie maximă, perturbările trebuie să dispară și toți să înțeleagă. Este cel mai neplăcut când operezi ceva și cei din jur nu înțeleg ce faci. Să înțeleagă ce este dificil, de ce trebuie să mergi acolo mai încet, ce este rău și trebuie să tai, aderență, tumoră, anevrismul pe care trebuie să-l izolezi, să îl pregătești pentru clipare, tumora pe care trebuie să o scoți. Deci care este aderența pe care trebuie să o tai și unde trebuie să o tai; trebuie să o tai cât mai departe de leziune și atunci o să ai multe aderențe pe leziune, nu o să o mai vezi bine; trebuie să o tai cât mai aproape de leziune și atunci riști să creezi rupturi vasculare. Această punte între bine și rău, acest echilibru devine foarte strâns. Cred că poate să devină tensionat pe măsură ce mergem către colegii mai tineri sau către mine mergând spre începuturile mele în momentul în care nu ești sigur dacă într-adevăr ai făcut bine, nu ai făcut bine, este această îndoială în operație când ai ajuns într-un punct în care experiența ta nu-ți mai spune nimic și în care sfatul colegilor este foarte util, dacă ai norocul unei echipe de nădejde, de încredere, cooperante, care să fie la unison cu țelul pe care ți l-ai ales și în care a merge mai departe constituie o experiență nouă, deci așa ceva, un astfel de caz, o astfel de situație anatomică nu ai găsit-o în literatură, ai citit toată literatura, te-ai uitat la toate filmele, te-ai dus pe la cine te-ai dus, concluzionând că este ceva nou. Nu poți atunci să-ți întrebi prietenii din Elveția, Franța. Nu poți la ora aceea să faci teleconferință, vă trimit o poză și stați voi să vă uitați și spuneți-mi cum să fac. Este exclus. Acesta este momentul care pentru chirurgul tânăr probabil reprezintă piatra de încercare și nu numai pentru chirurgul tânăr. Situații neprevăzute apar oricând. Un chirurg tânăr prea confident înseamnă ori că desconsideră complicațiile, ceea ce este cel mai grav în neurochirurgie, ori că nu a trecut prin situații dificile; fiind prea tânăr nu a avut cazuri complicate. Invers, un chirurg experimentat prea confident este tot periculos pentru că el are impresia că nu i se mai poate întâmpla nimic nou - „Știu totul, intru ca la carte”. Și acea situația unică apare rar, dar apare. Acesta este echilibrul și este frumusețea meseriei de altfel, această veșnică modestie în fața naturii, în fața biologiei, în fața pacientului, în fața științei medicale care să te oblige la atenție permanentă și la studiu permanent.
Alina Popa: Ați menționat că nu tot timpul trebuie să apelăm la microneurochirurgie. Sunt intervenții care se desfășoară sau se realizează în continuare prin metodele clasice?
Prof. Dr. Ion Poeată: Da, bineînțeles. Evacuarea unui hematom extradural, plasarea unui drenaj ventriculo-peritoneal, rezecția unei tumori epicraniene, în marea lor majoritate nu au nevoie de microneurochirurgie. Sigur că în orice situație poți să ajungi, chiar și la un hematom extradural, poți să ajungi la o sursă de sângerare neclară, dificilă pe care să vrei să o vezi cu o mărire mai mare, o cicatrice. Chiar și în astfel de situații, uneori poți pune microscopul operator ca să clarifici un moment, dar asta este foarte rar, este rarisim. Aceste operații, de principiu, se pot face foarte bine, cu rezultate bune fără microscopul operator.
Alina Popa: Domnule profesor, ați menționat deja tehnologia, ați făcut referire la microscopul operator și nu numai. Este importantă echipa când vorbim despre neurochirugie sau despre microneurochirugie?
Prof. Dr. Ion Poeată: Este o întrebare frumoasă. Echipă înseamnă să te poți înțelege cu cineva. Din păcate, aceste personalități care au introdus microneurochirurgia de multe ori erau personalități orgolioase, care au dorit să facă ceva singuri, să demonstreze. Capacitatea unui grandoman, unui megaloman, de a colabora cu ceilalți nu este întotdeauna foarte bună. Din păcate, în neurochirurgie mai avem și acum dictonul „microscop operator”, care înseamnă un om - one man neurosurgery. Acest dicton nu s-a potrivit. Sunt mai mulți care l-au contrazis, dar cel puțin la Iași nu s-a potrivit. Din cauză că pentru a fi singur cu microscopul și cu instrumentele tale, sigur este cineva care ți le dă la mână, este asistent, este echipă, este eventual un doctor care stă pe margine și te ajută, dar ca această echipă să fie implicată efectiv în efectuarea operației este nevoie ca cei doi care operează împreună să ajungă la un stil de comunicare de obicei non-verbală, gestuală. Dacă m-am dus acolo cu un instrument, ajutorul meu să se ducă dincoace cu celălalt instrument. Deci este un avantaj mare să lucrezi într-un colectiv unit în care țelul principal pentru oricine din acest colectiv este să meargă bine, pacientul să fie mulțumit, să îi rezolvăm problema, să fim mândri că ne-am făcut datoria cu profesionalism.
Alina Popa: Tema discuției de astăzi este „Microneurochirurgia - între neurochirurgia clasică și cea modernă”. Ce s-a întâmplat după ce a apărut microneurochirurgia și cum a evoluat neurochirurgia?
Prof. Dr. Ion Poeată: Ce e clasic și ce e modern, mereu este întrebarea aceasta. Ce a fost clasic pe vremea lui Eminescu și ce a fost modern pe vremea lui Eminescu. Ce a fost clasic pe vremea lui Arghezi și ce a fost modern pe vremea lui Sorescu. Între clasic și modern în orice moment trebuie să te raportezi la epoca respectivă. Dacă microneurochirurgia a fost piatra de hotar între neurochirurgia modernă și cea așa-zisă clasică și această piatră de hotar o punem în anii ’60 pentru achizițiile științifice, în anii ’70 practic pentru toate centrele din lumea civilizată. Mă refer la statele din Europa vestică, Statele Unite, Japonia și celelalte. Au fost anii ’80 pentru București și anii ’90 pentru Iași. Și, probabil, sfârșitul anilor ’90, începutul anilor 2000 pentru restul centrelor din România. Totuși, față de anii ’60 când știința medicală a impus microneurochirurgia suntem peste 50-60 de ani. Din ’70 până în 2020. În acești 50 de ani, bineînțeles, s-au dezvoltat și alte tehnici, foarte multe tehnici în neurochirurgie, dar niciuna nu a mai fost atât de sonoră și atât de puternică încât să schimbe fața neurochirurgiei. Niciuna aproape nu a mai necesitat o cu totul nouă anatomie. Sigur că este anatomia vasculară din angiografie, este cumva anatomia endoscopică a anumitor porți de intrare, anatomia imagistică a anumitor tehnici intervenționale, dar niciuna nu a mai adus atâtea detalii și noutăți asupra neuroștiinței cum a adus microneurochirurgia. Și fiecare microneurochirurg, ca să ajungă să opereze, trebuia întâi să facă studiu anatomic și atunci microanatomia a fost un fel de frate geamăn al microneurochirurgiei; s-au dezvoltat împreună. În anii 2000 trebuia să fie al patrulea Congres de Neurochirurgie minim invazivă. Din păcate nu am mai putut ajunge, era la Sidney. Sunt anii în care a fost incidentul din New York. Dar ce este interesant este că după aceea nici nu s-au mai ținut congrese de neurochirurgie minim invazivă. Se discuta la acel congres acum 20 de ani. Deci microneurochirurgia era sigur una dintre verigile neurochirurgiei minim invazive, era prima și cea mai importantă verigă. Totuși, deja mai apăruseră încă niște verigi și anume: apăruse neurochirurgia endovasculară; deci de ce să intri din afara creierului să faci o craniotomie, o deschidere în cutia craniană, să ajungi în cutia craniană și să operezi pe vasele creierului, dacă este posibil ca intrând cu un cateter pe vasul creierului și apoi cu niște implanturi să ajungi în leziune și să închizi leziunea pe cale endovasculară; acesta este principiul. Era încadrată stereotaxia - o tehnică destul de veche care constă în a ajunge la ținte profunde în creier numai prin puncționare, deci prin orificii foarte mici în cutia craniană și introducerea sub un control de calcul matematic foarte complex inițial, apoi sub controlul neuronavigației unei canule prin care să iei o biopsie sau să faci o distrucție într-o regiune profundă a creierului, să distrugi un circuit; prin distrugerea lui ai ameliora funcția întregului creier. Și această tehnică a rămas și în zilele de astăzi, sigur cu multe modificări. Atunci apăruseră neuronavigația și Gamma Knife. Chiar dacă principiul este cam același cu cel al stereotaxiei, să ajungi să localizezi ceva în mijlocul creierului fără a deschide creierul, numai pe baza reperelor imagistice, totuși ele au fost considerate domenii noi separate și atunci neuronavigația și cu Gamma Knife-ul, deci iradierea unei zone mici în centrul creierului, eventual printr-un sistem care să facă să conveargă raze cu putere mică, care nu sunt nocive pentru restul creierului, să conveargă pe un singur volum și atunci prin sumarea lor să fie o cantitate mare de iradiere într-un volum mic, cu sclerozarea tumorii respective sau a malformației vasculare respective, deci fără a deschide creierul, fără a fi nevoie de a pătrunde strict mecanic, dar faptul că a fost descoperită de Leksell și Schreiner, neurochirurgi, ea a rămas prin tradiție lipită de neurochirurgie și neurochirurgii sunt cei care practică această tehnică, mai ales că este nevoie și de plasarea unui cadru pe cutia craniană care să permită identificarea țintei și calculul exact al zonelor de iradiere. Tot în această neurochirurgie minim invazivă era inclusă neuroendoscopia. De ce vă spun asta? Pentru că peste tot în alte domenii chirurgicale când spui minim invaziv neapărat trebuie să folosești endoscopul. În neurochirurgie folosirea endoscopului este un pic mai tricky, cum s-ar spune, un pic mai complexă de discutat. Creierul este un organ parenchimatos. Ca să pui endoscopul trebuie să ai vizibilitate. Într-un organ parenchimatos, în jur ai numai opacitate, nu ai vizibilitate. Și atunci în anumite zone (cum ar fi ventriculul, abordul transnazal, unele aborduri spinale, unele aborduri cu folosirea tuburilor) este posibil să folosești endoscopul (în unele șanțuri largi, în chiști - terapia chiștilor), pe când în majoritatea leziunilor a folosi numai endoscopul nu este, cel puțin deocamdată, posibil. S-a dezvoltat jumelange-ul, deci microchirurgia asistată endoscopic, când endoscopul ajută cu vizualizarea anumitor unghiuri; microendoscopia și aparatură nouă de ultimă oră ca să cumulez ambele sisteme de vizualizare într-un singur aparat sau într-un singur sistem. Endoscopia nu a reușit până de curând, acum sunt controverse, să dea această imagine perfectă pentru că în microscopul operator, față de alte sisteme optice, se păstrează stereoscopia, deci se păstrează vederea în spațiu. În momentul în care operezi la microscop, un anumit sistem de prisme care îți aduce altfel imaginea la ochiul drept și la ochiul stâng face ca tu să știi în ce profunzime te afli cu vârful acestui microinstrument. În endoscopie aceasta a fost marea discuție: cum să facem ca să aducem această vedere tridimensională, dar dacă în microchirurgie te uiți la instrumentul tău în mod real, este o imagine reală, în endoscopie trebuie să te uiți pe un ecran. Interpunerea ecranului între operator și locul unde operează este o altă problemă care și-a găsit diverse discuții de soluționare, dar orice soluționare complicată implică și un antrenament mai lung și trebuie să cauți oameni talentați pentru anumite abilități ca să poată să facă. Orientarea tridimensională nu este numai manualitate, să știți. Este și orientarea în cap a spațiului. Deci este imaginea tridimensională a spațiului. Știu oameni care făceau puncția cu ochii închiși și ajungeau unde trebuie și oameni care cu toate reperele nu ajungeau cu acul unde trebuie.
Alina Popa: Evoluția este un proces continuu, din fericire. Se aplică această afirmație în medicină în neurochirurgie? Și cum vedeți viitorul neurochirurgiei? Până unde putem ajunge?
Prof. Dr. Ion Poeată: Ar trebui să fim prea îngâmfați să credem că noi am ajuns la vârful omenirii și de aici omenirea o să meargă pe loc, în jos sau măcar pe loc. Nu, omenirea merge înainte. Există multe tehnici noi care sunt luate în discuție, până la urmă, ce am discutat până aici, în toate aceste proceduri sunt căi mecanice de a ajunge la țintă, excepție Gamma Knife, în care la țintă se ajunge prin niște raze ionizante, razele gama. Dar de la partea de viitor, de știință, de cercetare, la partea reală trebuie totuși să fim cu picioarele pe pământ și să știm că pentru un om, la ora actuală, acestea sunt posibilitățile. Sigur că fiecare visează dacă se poate non invaziv, cu o pastilă, cu un câmp din afară, eventual câmpul să nu fie ionizant, să nu producă nicio perturbare în corpul lui și să se vindece leziunea. Sigur că toți am vrea asta. Dar până una alta, deși sunt discuții, sper să se ajungă, sper să se găsească și soluții mai surprinzătoare care nici nu ne dau prin cap acum, paradoxale sau soluții prin care știința să poată să găsească niște căi cu totul simple, minim invazive prin care oamenii să se vindece de orice leziune.
Alina Popa: Domnule profesor, închei prin a vă mulțumi că ați acceptat invitația noastră. A fost o reală plăcere dialogul de astăzi.
Prof. Dr. Ion Poeată: Vă mulțumesc foarte mult pentru invitație. Și promit chiar să închei, să nu mă mai întorc. Sărut-mâna! Vă mulțumesc mult!
Alina Popa: Cu mare drag! Vă mulțumim că ați fost alături de noi. Așteptăm întrebările voastre exprimate printr-un comentariu și fiecare întrebare va primi un răspuns. Ne revedem în scurt timp cu o nouă ediție Arcadia Talks. Pe curând!
