Transplantul de inimă (sau de cord) reprezintă o procedură chirurgicală în care inima unui pacient cu insuficiență cardiacă în stadiul terminal sau cu boală coronariană severă este înlocuită cu o inimă sănătoasă, provenită de la un donator decedat recent.
Ideea de a înlocui un organ bolnav cu unul sănătos a venit încă din Antichitate. Primul transplant de inimă la om a fost făcut în anul 1967, în Africa de Sud, de către chirurgul Christiaan Barnard, pacientul supraviețuind doar 18 zile după procedură. De atunci, sunt efectuate anual aproximativ 4000 de proceduri. În România, primul transplant de inimă a avut loc în anul 1999.
Procedura de transplant de cord implică trei intervenții.
Prima o reprezintă obținerea inimii de la un donator. Acesta este de obicei o persoană care a suferit un traumatism cranian sever ce induce așa-numita moarte cerebrală. Celelalte organe ale victimei, inclusiv inima, încă lucrează sub medicație și măsuri de suport vital. O echipă specializată va preleva inima de la donator, aceasta fiind ținută în condiții speciale timp de maximum 6 ore, până va fi implantată primitorului.
A doua intervenție o reprezintă înlăturarea inimii bolnave, a cărei dificultate variază în funcție de starea pacientului, de antecedentele chirurgicale cardiace ale acestuia ș.a.
În final, a treia intervenție este implantul în sine a inimii sănătoase, prin restabilirea conexiunilor dintre aceasta și vasele mari ale pacientului (tehnică biatrială, bicavă). Ținând cont de disponibilitatea scăzută a donatorilor pentru acest tip de transplant, selectarea pacienților se face pe baza unor criterii bine definite.
Indicațiile pentru transplantul cardiac sunt:
- insuficiență cardiacă refractară la tratament, ce necesită suport inotropic continuu;
- insuficiență cardiacă congestivă (clasa III sau IV NYHA*) cu afectare severă a capacității funcționale (consum de oxigen sub 14 ml/kg/min), împotriva medicației optime, maximale;
- angină pectorală refractară împotriva medicației maximale, care nu poate fi supusă tratamentului de revascularizare;
- aritmii ventriculare majore necontrolate medicamentos sau intervențional;
- boli cardiace congenitale cu insuficiență ventriculară progresivă, severă, care nu pot fi supuse tratamentului chirurgical clasic;
- cardiomiopatii hiperterofice sau restrictive severe cu insuficiență cardiacă clasă IV NYHA*;
- tumori cardiace cu invazie miocardică, dar cu posibilitate redusă de metastazare la momentul transplantului.
Notă: NYHA - clasificare funcțională realizată de New York Heart Association.
Contraindicațiile transplantului cardiac sunt reprezentate de:
- hipertensiunea arterială pulmonară severă;
- afectare vasculară periferică sau cerebrală severă;
- istoric de cancer cu probabilitate de recidivă;
- disfuncție ireversibilă a altui organ (rinichi, ficat, palmani etc.);
- vârstă avansată;
- fumat, consum de alcool;
- boli imune sistemice;
- necomplianță la tratament ș.a.
Imediat după transplant se instituie medicația imunosupresivă, pentru a preveni respingerea inimii transplantate, medicație care trebuie urmată toată viața.
Complicațiile care pot să apară sunt reprezentate de vasculopatia post-transplant (care poate cauza infarct miocardic, aritmii cardiace, insuficiență cardiacă, moarte subită), complicații infecțioase (cauzate în principal de medicația imunosupresoare), hipertensiune arterială, disfuncție renală, osteoporoză, hiperlipoproteinemie, diabet zahatat, gută sau cancer (în mare parte, consecință a aceleiași medicații imunosupresoare).
În concluzie, putem afirma că transplantul de inimă reprezintă o strategie terapeutică viabilă pentru pacienții cu boală cardiacă terminală, oferind posibilitatea prelungirii vieții și îmbunătățind calitatea acesteia. Rata curentă de supraviețuire după transplant este de aproximativ 12 ani la 50% dintre pacienți.
Disponibilitatea extrem de scăzută a donatorilor impune o atentă selecționare a candidaților la transplant. Complicațiile post-transplant sunt notabile, dar în continuă ameliorare sub medicația specifică fiecărei situații particulare.
