Dr. Daniel Rusu, medic primar ORL, vorbește despre cauzele generale care duc la dezvoltarea afecțiunilor urechii, simptomele pe care le acuză pacienții și oferă toate detaliile despre tratamentul chirurgical al acestor afecțiuni: puncția transtimpanică, inserția aeratoarelor transtimpanice (miringotomie), timpanoplastia, osiculoplastia, chirurgia otosclerozei, chirurgia mastoidei.
Recomandate copiilor, dar și adulților, aceste intervenții chirurgicale se realizează în siguranță în Spitalul Arcadia.
Alina Popa: Bună tuturor! Bun venit la Arcadia Talks, un program de sănătate Arcadia - Spitale și Centre Medicale. Sunt Alina Popa și aflăm împreună de la specialiștii Arcadia totul despre sănătate. Mă bucur și sunt onorată să îl avem astăzi alături de noi ca invitat pe domnul doctor Daniel Rusu, medic primar ORL. Tema discuției de astăzi face referire la tratamentul chirurgical al afecțiunilor urechii. Bună ziua, domnule doctor! Bine ați venit! Mă bucur că ați acceptat invitația noastră.
Dr. Daniel Rusu: Bună ziua!
Alina Popa: Domnule doctor, când vorbim despre ureche, vorbim despre un subiect complex. Care sunt intervențiile recomandate pentru tratamentul afecțiunilor urechii?
Dr. Daniel Rusu: Tratamentul chirurgical al afecțiunilor urechii, într-adevăr, variază de la intervenții simple la intervenții complexe. Aș începe cu intervențiile simple pe care, de obicei, mai mult le efectuăm în patologia pediatrică: puncțiile transtimpanice, în denumirea tehnică miringotomie, inserțiile de aerator pe care în marea majoritate a patologiei tot la copii le efectuăm, intervențiile de ureche medie (însemnând timpanoplastii, osiculoplastii), chirurgia otospongioză care înseamnă o stapedotomie cu inserții de piston; este o intervenție extraordinar de delicată și aș termina cu chirurgia mastoidei, care este o intervenție foarte complexă, mastoidectomiile cu toate variantele anatomice de procedură.
Vis-a-vis de patologia copiilor, aici aș menționa că sunt foarte multe situații în care părinții nu știu că copilul ar avea ceva la ureche. În special la vârstele foarte mici, între 0-2 ani, poate 3 ani, simptomele sunt silențioase. Părinții nu știu nimic că au ceva copiii vis-a-vis de urechea medie. Descoperă absolut întâmplător, de multe ori sunt șocați și de multe ori acceptă cu greu aceste tratamente chirurgicale, care sunt minore. Pentru ei numai ideea că trebuie făcut ceva, că trebuie înțepat timpanul, numai ideea că înțepi timpanul devine foarte dură pentru ei, dar este o procedură foarte simplă cu impact imediat. De multe ori le spun părinților că deși timpanul este cea mai cunoscută structură a urechii medii de către ei, nu el este cel care participă, care face parte în audiția umană; are un procent mic, doar de 10%. Este foarte important lanțul osicular și atunci le explic faptul că în timp această situație a urechii medii, dacă necesită intervenție mini chirurgicală și nu se face, în timp poate să ducă la o evoluție cu pierdere de ureche medie, cu deficit auditiv permanent. Și atunci înțeleg și acceptă, dar de multe ori sunt destul de impacientați vis-a-vis de ideea unei proceduri simple. Dacă ar veni cu o afecțiune majoră a urechii, să zicem o problemă de mastoidă și trebuie făcută o intervenție majoră, observ că acceptă mai ușor să se facă o intervenție mult mai laborioasă decât o intervenție simplă.
Insist, în cazul copiilor, mai ales mici, părintele trebuie să înțeleagă că această patologie de otită medie seroasă sau mucoasă este o afecțiune banală. Nu-i nimic spectaculos. Se întâmplă des în viața copilului, în perioada 0-6 ani când ei au răceli foarte frecvente, pe lângă inflamațiile mucoasei nazale, inflamația polipilor, de care eu știu foarte bine, să se asocieze și cu aceste probleme de ureche medie, care dacă sunt descoperite la timp pot fi rezolvate ușor cu aceste proceduri chirurgicale, de multe ori însoțind operația de polipi.
În situația unei urechi cu persistența problemelor funcționale, după ce se fac evaluările otomicroscopice, audiometrice acolo unde se impune, în funcție de experiența medicului se decid sau nu a se face proceduri chirurgicale asociate sau independente. Rezultatele sunt foarte, foarte bune și recomand părinților să nu se mai teamă de aceste proceduri pe ureche pentru că au un impact pozitiv imediat.
Aș avea un mic amendament vis-a-vis de o altă procedură simplă, des întâlnită și practicată de mine: plasarea de aerator transtimpanic. Mulți părinți sunt de multe ori îngroziți de ideea de a ține copilul în ureche un tub care este minor, să aibă grijă să nu intre apă în ureche și de multe ori se gândesc doar la faptul că dacă acel aerator se elimină, nu se mai închide timpanul și rămâne o perforație. Iarăși le explic că acea perforație poate să se închidă spontan și, dacă nu se închide în timp, se poate face o intervenție de timpanoplastie. Dar dacă nu se pune acel aerator acolo unde impune situația, revin, este foarte posibil ca evoluția copilului să meargă către pierderea urechii medii. Pierderea urechii medii înseamnă deficit auditiv destul de consistent, de 50-60 de decibeli, ceea ce înseamnă că el va avea dificultate în a înțelege un dialog curent și atunci e nevoie de o proteză auditivă permanentă. Sau sunt situații în care acea otită medie evoluează către otomastoidită și necesită după aceea din intervenții simple să se transforme în intervenții complicate. De multe ori nu mai poți să faci nimic funcțional pentru acel copil, doar operezi patologia, să încerci să scapi ca acea ureche să nu mai curgă, ceea ce nu este bine; de multe ori asta vine dintr-o necunoaștere a patologiei, a ideii că dacă ai o otită înseamnă că e ceva grav. A nu se subînțelege ideea evoluției către ceva negativ. O otită poate merge spre negativ, dar nu ne putem gândi că orice otită evoluează în negativ. Iar dacă e tratată la timp, luată medicația corespunzătoare, făcute procedurile chirurgicale minore; operațiile de polipi asociate cu puncții transtimpanice sau cu plasarea de aeratori sunt operații minore, care salvează de multe ori urechea medie a copilului și atunci copilul este readus în stare de normalitate, nemaivorbind de evoluții complicate. Și atunci insist ca aceste controale să fie făcute și în cazul în care se impune să se accepte după explicațiile de rigoare ale medicului curant să se facă acele proceduri. În cazul adultului, lucrurile sunt deja complicate. De cele mai multe ori, aici se vine cu perforații de timpan după diverse accidente casnice sau după traumen sau sunt aceste otite din copilărie care s-au complicat, nu au fost luate în calcul, nu s-a știut, nu s-a luat un tratament cum trebuie, nu s-au făcut acele intervenții chirurgicale poate minore la timpul lor și au evoluat către fenomene ample către osul mastoidian și au degenerat în patologii care necesită acum operații laborioase, care neoperate au o evoluție spre complicații. Complicațiile sunt redutabile în cazul adultului, de la pareze faciale, la abcese, meningite, lucruri care sunt deosebite și care pe urmă necesită un alt tip de chirurgie, o chirurgie a complicațiilor afecțiunilor urechii. Nu mai vorbim de o chirurgie de funcționalitate, de o chirurgie de eliminare a patologiei care determină complicații.
Alina Popa: Domnule doctor, ca să explicăm și mai pe larg celor care ne urmăresc: care sunt simptomele pe care le prezintă cel mai des pacienții?
Dr. Daniel Rusu: Simptomele sunt de la a nu spune nimic, cum este în cazul copiilor, până la a spune că nu auzi, că te doare, că ai zgomote în urechi sau curge urechea. Cam astea sunt simptomele cele mai des întâlnite. În cazul copiilor, v-am vorbit de acele otite. Perioada de 0-3 ani este poate perioada cea mai dificilă pentru un părinte să își dea seama că are o otită pentru că copilul nu spune absolut nimic. În momentul în care are o hipoacuzie, are o scădere de auz, nu spune nimic. Dacă îl doare va spune. Dacă face febră, părintele va vedea și atunci își aduce copilul. În cazul acelor otite seroase mucoase pe care le-am denumit silențioase sau mute, copilul în momentul ăla simte doar o scădere de auz, o senzație de ureche înfundată, o senzație de voce în butoi, dar acestea nu spun nimic la un copil de 0-3 ani, pe când la adult lucrurile sunt evident spuse. Și de asta insistam pe ideea ca părinții să își aducă copiii când observă ceva în neregulă cu auzul copiilor, să vină la un consult să vadă despre ce este vorba. Mai întâlnesc un fenomen în ultimul timp: părinții observă la copii că au tendința să dea televizorul mai tare. Îi consult, văd că sunt urechile normale. Sunt aceste situații cumva de atenție distributivă în care copiii nu au absolut nimic. Pur și simplu este doar o manifestare a ideii de a-și izola mediul de interes propriu, fără să îi mai intereseze ce se întâmplă în jur și acestea sunt de obicei așa-numitele false hipoacuzii pentru că copilul nu are absolut nimic. Asta ține foarte mult de interesul copilului. Dar în rest sunt situații reale care trebuie diagnosticate în cabinet.
În cazul adulților, lucrurile sunt destul de clare. Aici vine și îți spune un adult că nu aude, uni sau bilateral, că urechea este înfundată, curge, că are zgomote în urechi și atunci, evident, se fac aceste evaluări obligatoriu otomicroscopic. Vedem cum arată aspectul membranei timpanice. Vedem ce probleme sunt. Facem investigații paraclinice, un computer tomograf și în funcție de situație se iau decizii de a face sau nu chirurgie. În cazul evident al situațiilor de chirurgie impuse la adult, din experiența mea, de departe cele mai întâlnite au fost timpanoplastiile pentru că de cele mai multe ori de la lezările accidentale; nu de multe ori spun să nu se mai folosească bețișoarele de ureche sau alte corpuri dure, chiar și spălăturile auriculare. Lăsăm la o parte traumele, lovitura cu palma peste urechi sau, cum am avut la un consult, un pacient s-a distrat cu o banană pe mare și a căzut cu urechea de apa mării. Deci lucrurile distractive nu sunt. Trebuie avută mare grijă. Timpanoplastia a fost de departe cel mai des întâlnită procedură pe care am efectuat-o. Mastoidectomiile, care sunt operații foarte complexe, necesită o bună anatomie; trebuie să ai o curbă de învățare destul de lungă, cu intervenții care sunt destul de dificile pentru că anatomia urechii este dificilă. Toate operațiile se fac la microscop, în spații de milimetri pătrați. Trebuie să fii foarte atent la foarte multe structuri importante, tot ce înseamnă ureche medie și alte structuri anatomice. Iar chirurgia otospongiozei, de care sunt foarte încântat ca rezultate, este o chirurgie curată, cu rezultate funcționale rapide. Este o chirurgie care înseamnă inserția unui piston din teflon milimetric într-un spațiu, ce să spun, de câțiva milimetri. Precizia trebuie să fie maximă în astfel de situații. Aici n-ai voie să greșești pentru că riști să nu mai recupereze pacientul, ba chiar să piardă complet auzul.
Alina Popa: Aș vrea să vă întreb care a fost cel mai mic pacient, cel mai mare pacient și dacă vă amintiți un caz special care v-a marcat din punct de vedere profesional?
Dr. Daniel Rusu: Da, cel mai mic pacient pe care l-am operat a fost de trei zile. Dar nu era cu nicio patologie, nici de ureche. A fost o patologie congenitală, un sugar care dacă nu era operat probabil nu cred că mai era viabil. Iar cel mai în vârstă, un pacient de 80 de ani. Au fost câteva cazuri deosebite și în chirurgia ORL, în sfera otologică: pacienți cu pareze faciale sau cu fistulă labirintică pe care am reușit să îi readuc funcțional și să fiu mândru de realizarea chirurgicală. Sperăm pe viitor să continuăm pe trendul ascendent încă mulți ani, să zicem. Nu am vorbit de această chirurgie pentru că e o chirurgie delicată, e o chirurgie care necesită mult antrenament și trebuie să abordăm cu multă atenție cazurile pentru că riscurile sunt foarte mari în cazul acestei chirurgii.
Alina Popa: Domnule doctor, o reală plăcere discuția cu dumneavoastră astăzi. Vă mulțumim că ați acceptat invitația noastră!
Vă mulțumim că ați fost alături de noi. Așteptăm întrebările voastre transmise printr-un comentariu și fiecare întrebare va primi un răspuns. Ne revedem în scurt timp cu o nouă ediție Arcadia Talks! Pe curând.
