Vertijul se exprimă prin iluzia unei mișcări rotatorii sau de balans a mediului înconjurător sau a noastră înșine în spațiul apropiat. Aproximativ 1 din 7 persoane suferă măcar o dată în viață de vertij. De multe ori, vertijul se însoțește de senzație de greață, vărsături sau de pierderea echilibrului cu tulburări secundare de mers.
În mod normal, echilibrul se păstrează datorită coordonării sistemului vestibular cu cel vizual și cu cel proprioceptiv, sisteme responsabile de poziționarea noastră în spațiu și de prezervarea echilibrului. Prin urmare, orice perturbare a unuia, a două sau trei dintre aceste sisteme poate duce la apariția vertijului.
Tipuri de vertij
Din punct de vedere clinic, simptomatic, se descriu 4 tipuri de vertij:
- vertijul acut pozițional, care durează câteva secunde/minute, care survine pe timpul sau la sfârșitul unei mișcări a capului sau corpului. Cel mai frecvent tip este VPPB-ul (vertijul pozițional paroxistic benign) care apare ca urmare a perturbării otoliților (pietre microscopice) din urechea internă, vertij declanșat de cele mai multe ori de o mișcare banală a capului (de exemplu la rotirea în pat de pe o parte pe alta).
- vertijul acut non pozițional, care durează câteva ore, de cele mai multe ori peste 10-12 ore, datorat perturbării organice a unuia sau unora din cele 3 sisteme. Poate fi consecința, de exemplu, a unei nevrite vestibulare, a unei otite, a unui AVC, a unui traumatism cranian etc.
- vertijul cronic recurent cu paroxisme, care durează câteva ore, dispare și recidivează de-a lungul timpului, cum este cazul bolii Meniere.
- vertijul cronic persistent, dat de o patologie cronică a unuia sau a unora din cele 3 sisteme.
În toate aceste situații, vertijul se poate însoți, inconstant, asociat sau nu, de stare greață sau vomă, tulburări de mers sau echilibru, de pierdere auditivă, acufene, impresie de pulsatilitate în urechi, o pierdere parțială sau totală a vederii sau de vedere dublă, dificultăți de a se ridica, de a comunica, comportament confuz, mișcări anormale involuntare etc. E foarte important de precizat pentru medicul examinator modul de apariție al vertijului și al simptomelor asociate, frecvența și durata, elementele declanșatoare, căderile asociate sau nu, alte impresii resimțite.
Vertijul: cauze
Din punct de vedere etiologic, vertijul se datorează:
- 30% dintre cazuri perturbării otoliților (pietre microscopice) din urechea internă, dat de cupulolitiază sau canalolitiază, cu apariția VPPB-ului (vertijului pozițional paroxistic benign);
- patologiilor urechii medii sau interne: otita cronică, labirintita infecțioasă, fistula perilimfatică, colesteatomul urechii medii, osteospongioza etc;
- inflamațiilor nervilor urechii interne: nevrite vestibulare sau labirintite;
- traumatismelor nervilor urechii interne cu fractură osoasă: comoția labirintică;
- intoxicațiilor acute sau cronice, inclusiv în cazul consumului de alcool, droguri, anumite medicamente etc;
- diverselor tumori – exemplu neurinomul acustico-vestibular (nervul VIII);
- bolii Ménière;
- tulburărilor circulatorii ale urechii interne sau ale centrilor cerebrali responsabili de postură;
- stresului, sindromului anxio-depresiv sau altor patologii psihiatrice;
- cauzelor cardiace: hipotensiunea arterială de fond sau posturală (la schimbarea poziției), bradicardie/tahicardie, inclusiv în cazul fibrilației auriculare (lentă, rapidă etc, care perturbă debitul de irigare atât al urechii interne, cât și cerebral);
- hipoglicemiei sau altor variații metabolice;
- diverselor afecțiuni neurologice: AVC, scleroză multiplă (SM), epilepsie, tumori etc. Dacă pentru AVC sau SM apariția vertijului este mai simplu de înțeles (leziuni organice vasculare sau demielinizante care apar în zonele cerebrale ale echilibrului) pentru epilepsie lucrurile sunt mai puțin cunoscute sau deloc în populația generală și chiar în cea medicală. Peste 10% din epilepsia mezio-temporală și peste 20% din epilepsia insulară și/sau parietală asociază vertijul ca simptom principal. Acest tip de epilepsie se poate rezuma doar la vertij (fără convulsii, pierderea cunoștinței etc) asociind uneori fenomene vizuale (de exemplu stări de déjà-vu) sau cefalee.
Vertijul: diagnostic
Diagnosticul etiologic al vertijului se bazează pe examenul clinic și pe examenele complementare.
Examenul clinic cuprinde evaluarea:
- urechii – consult ORL;
- ochilor – consult oftalmologic;
- echilibrului – consult neurologic.
Examenele paraclinice complementare cuprind:
- analize de sânge;
- teste ORL: audiometria și testele vestibulare;
- teste neurologice: potențiale evocate vizuale, potențiale evocate vestibulare/auditive, EEG (electroencefalograma), EDTSA/EDTC (ecografia Doppler de trunchi supra-aortic și trans-craniană);
- bilanț cardiac;
- teste imagistice ale urechii interne și ale creierului: CT, RMN etc.
Vertijul: tratament
Tratamentul depinde, ca în orice patologie, de cauza vertijului. Nu există un tratament universal valabil pentru toate cauzele vertijului, nici un medicament care să poate fi prescris în siguranță înaintea bilanțului.
VPPB (vertijul pozițional paroxistic benign): se tratează prin manevre de repoziționare a otoliților, manevre realizate în urgență (doar atunci fiind eficiente), fie de către medicul ORL, fie de către kinetoterapeutul specializat. Manevrele nu durează mult, dar sunt eficiente când sunt realizate foarte aproape de momentul declanșării vertijului (ideal în aceeași zi).
Nevrita vestibulară: se tratează de către medicul ORL care prescrie pentru câteva zile medicamente eficiente pe structurile vestibulare ale urechii: calmante din clasa antihistaminice, antiemetice, anxiolitice etc. Tratamentul este preluat apoi de către kinetoterapeut care va realiza tehnici specifice. În anumite situații medicul va opri anumite tratamente care au indus vertijul (de exemplu cele cu potențial să scadă prea mult tensiunea arterială) sau cu potențial toxic ORL sau va decide pentru o intervenție ORL.
Alte cauze cum sunt AVC-ul, SM (scleroza multiplă), epilepsia etc sunt de apanajul neurologului, care le va trata în funcție de cauza specifică, inclusiv cu medicamente antiepileptice atunci când această etiologie a fost identificată.
În cazul etiologiei psihiatrice, medicul psihiatru va evalua și decide eventualul tratament necesar.